Să-i fim de folos când nu mai folosim la nimic 
ea tot mai cere de la noi 

ce nu am avut şi ce o să avem ea cere ne lasă una de răi şi ne ia 
cealaltă tot aceeaşi de buni

de parcă ar fi şi a vieții din viață
vrea să iasă la lumină o plantă şi ne

creşte pe lângă ceafă ne face loc gol
de unde iese ea rămânem noi ce am
rămas în câteva gropi pline să ne împărțim
la ea în minciuni mărunte şi ne plezneşte
din burtă ca spicele de grâu din lipsa zilelor

o punem de spaima ei nu mai ştim să ieşim din ea legați la ochi 
ca tot trupul să fie un ochi

al fricii cu aromă de piersici

It still asks us to be useful 
when we’re useless to everyone

it asks for what we didn’t have and what we will have. one leaves us as bad 
and another one the same one grabs us as good

as if it also were of the life of life
plants want to come out into the light and 

grow along the backs of our necks. they leave empty spots 
where they sprout from we stay those of us who 
stayed in a few filled-up graves to give ourselves
to it in petty lies and it rips 
our bellies like the ears of wheat for lack of life

we get a fright of it we don’t know how to get out of it blindfolded 
for the whole body to become an eye

of the peach-flavored fear.